Revelații când minunile întind mâna

(un poem agonic) așa-i și cu noi – în căutarea imposibilului, mereu blocați de așteptări, mai mult decât o amintire, mai mult decât o suferință nemărturisită. în miezul verii intrăm calici, cu prădători – niciodată ca acum. pleavă azvârlită în Arcă, adunătură pestriță, un tablou trist, în bernă. și iluziile unui guguștiuc rănit se tânguie încet ca suflarea vântului prin ochiurile sparte ale unei colivii – pentru o gură de apă, de aer, de soare. în tăcere. ultima bucurie. de-o clipă. noaptea, în somn, îl aud cântând – ca o mântuire întârziată. niciodată ca acum. Eli Gîlcescu 28.06.2025

Uneori, dimineața, îl văd, sprijinit într-un gând încă mai visează lumina. Eli Gîlcescu

  ( fragment poetic inspirat dintr-o conversație despre punți, bătrâni și uitare ) Au desființat punțile. Nu le-a durut. Doar i-au uitat pe bătrâni în tăceri de azil, iar băncuțele de la porți au rămas goale – ca niște cruci culcate. Pe vremuri, înserarea cobora pe genunchii femeilor cu broboade, iar bărbații își răscoleau amintirile ca pe niște scrisori netrimise. Acum, e doar zid. Și tăcere digitală. Dar mai sunt câțiva care-și aduc aminte cum se făcea puntea la o simplă băncuță Eli Gîlcescu

  Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat. Am dat de necazul ochilor, de durerea pământului, de largul necuprins de afară, de prea strâmtul din mine. Zilele mă înspăimântă – ca un blestem s-a îngustat cerul, porțile s-au zăvorât, lumina nu mai cade peste grădini. M-au închis de jur împrejur. Cine să-i mustre, cine să-i judece? Mai aprigi decât hienele însetate – pe ziduri e scris cu sânge: „Domni de domnii” și întuneric de neînțeles. Eli Gîlcescu

de ploaia de vină – cu colți de fiară și vijelii cât sufletul nedeslușit, înăuntru și peste tot.   Doar un colb îndrăznește. Sfâșie. Până la sânge.   E prea târziu să strig în amurg. Prea târziu să ascult clipa aceea efemeră și vie, care a trecut prin mine fără să oprească întoarcerile – din milă, din obicei, din neputință.   Nu mai e nimic de mirare. Numai cuvântul – gol și aspru – nu s-a pierit. S-a tras mai adânc, ca rădăcină-n pământul uscat, în pădurea care nu uită. Eli Gîlcescu

A fost o vreme când tăcerile ardeau una lângă alta, într-o permanentă renaștere   și tot așa, în fiecare zi, într-un freamăt ascuns, înainte să știu ce e miracolul, mi-ai întins mâna, fără să spui nimic. De atunci, toate cuvintele mele te caută Eli Gîlcescu

Atunci când m-ai trezit pe neașteptate diminețile dansau pentru mine   nici astăzi nu știu cum   de unde nu era nimic te-am așezat mai aproape de soare pe un covor de tămâioare până adormeam sărutările toate Eli Gîlcescu

Pădurile... erau mai fericite dacă ridicam o cruce de jurământ peste lunci și ponoare, într-un februarie fără milă, acolo, printre orătănii, mușcatele înfloreau tăcut, sau poate doar mi se părea, cum în mustul zăpezii semănau mazăre și ridiche de lună. Iar seara, când vatra ardea neîntrerupt, se luau de mână, fără să scoată o vorbă, lăsau sufletul să cadă în blânda umbră a stejarilor, unde orice glas uitat se naște iar. La oraș, și-au păstrat obiceiurile – mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post. Doar visele și-au găsit sfârșitul. Parcă blestemând clipa, când nu mai era nimic de spus, de apărat locul lor, unde se lăsa tot mai întuneric, tot mai frig, și cu cât se acopereau, durerea li se dezgolea și mai tare, de nu mai isprăveau rugăciunea. Eli Gîlcescu Revelații 77 Vremuri reci , Iași, PIM, 2024 , pp. 71, 72

Aprilie 2016 Uneori, în exilul fizic sau în distanța geografică, găsim un soi de apropiere sufletească neașteptată. Poate pentru că acolo, în acele spații, cuvintele, gândurile și durerile noastre se aud mai clar, se înțeleg mai bine – creează legături invizibile, aduce aproape ceea ce pare atât de departe – o punte între generații. O lansare în grădina casei strămoșești nu e doar un eveniment literar — e o declarație de intimitate, o întoarcere simbolică acasă cu toate cuvintele scrise – un loc cu rădăcini, înainte de a se fi rostit vreun vers — pentru că spațiul e deja o metaforă: grădina, casa, florile, lumina... toate spun: Revelații 77 vremuri reci – o carte în dar,  ca pe vremuri,  alături de minunata scriitoare Ileana Vulpescu , fie la BNR, la Casa Universitarilor, la Spice Club… Nu știu de ce, mi-e dor de un pic de grație, de eleganța unui surâs,  de poveștile și visurile noastre, adevărate, acolo, în sanctuar ei, fără restricții sau interdicții. De aceea, mă ...