Revelații când minunile întind mâna

Când plouă, îmi amintesc grădina plină de aluni, și nucul, în vacarmul graurilor, înecat în cețuri – prea curând... Tăceri, umbre de zi, în noaptea de pradă. N-o să-ți vină să crezi cum într-o clipă nimic din ce-a fost odinioară – ca pretext, un ornic – s-a oprit odată cu tine. Doar eu îl urmez de departe, plângând. Firește, totul e relativ.   Eli Gîlcescu 1.06.2025

Despre întuneric și lumină  În universul poetic, uneori cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima zbuciumul și liniștea deopotrivă. Aceste două poeme — „Dintr-un solilocviu amar” și „O bucurie târzie” — sunt, fiecare în felul său, o călătorie în adâncurile unui suflet care caută să înțeleagă durerea, absența și, în cele din urmă, să găsească o lumină discretă în mijlocul tăcerii. Primul poem ne aduce aproape de acea durere comună, încărcată de amintiri și greutăți vechi, dar care nu cedează definitiv. Al doilea ne invită să respirăm o tristețe mai subtilă, în care bucuria vine târziu, sfâșiată de singurătate, dar încă prezentă. (ChatGPT) Dintr-un solilocviu amar Gânduri chinuite, de neexprimat – un sentiment sfâșietor de absență fără să mă pierd cu totul când nu am nimic de împărțit dincolo de vise, înroșind de rușini gânduri ascunse, îndoieli într-un acum ca și atunci aceeași durere pentru toți nu cea lăsată de strămoși odată cu pădurea răvășită și pământul nătâng p...

  In memoriam Ca o umbră care înghite aerul, uneori, aspru, vântul vine, biciuie grădinile fără apărare, fără reflexe. (nepoetic, știu.) Totul încasează — piatra, carnea, și nu știu ce fel de durere se mai rostogolește peste… Un cântec vechi – pierdut, poate cel mai drag. Ca un blestem bântuind brutal în golul lăsat de uitare. A fost momentul, da – prielnic, rar. Și l-am trecut cu vederea, de dragul altor nimicuri trecătoare. La naiba cu ele, cine să le țină evidența, chiar dacă pândesc, sau s-ar regăsi iar pierzându-ne după... o altă sălbatică slăbiciune sub constelația urii, care nu e a mea Eli Gîlcescu Târgu Jiu, 25.05.2025 C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Aliterații

Se-ntinde lent, într-un veșmânt greu, sfâșiat de tăceri inimi bat încă din ce în ce, izbite lăuntric de gânduri atrăgând alt gând, suspiciuni uneori, fără recurs, doar mai puțină milă, mai puțini prieteni, mai multe scuze stupide, mai mult timp de tăcut, mai sigur ca niciodată.     Eli Gîlcescu 20.05.2025

  Mă plâng de ieri ca un blestem zvârlind  parcă înadins un rest de rău nepotrivit fragil în fața naturii elevate o forță teribilă forța mea neșovăielnică acasă mă plâng de ploi   Eli Gîlcescu 17.05.2025

Nu mă tem de cel care se apropie cu ochi de hoț lacom, fără drept, amenințător   puțina lumină în asfințit, singurătate asurzitoare pe lângă școli, biserici, câini separați după rasă, doar în anumite perioade, de bine de rău, poate și din vina mea deși de necrezut, intercalând cezura ireproșabil conservată, nu știam la care să mă uit mai întâi   Eli Gîlcescu 16.05.2025

Oare „chemările” sunt auzite de oricine este chemat? Ș tiu că nu e bine să glumești cu așa ceva nici să plătești cu viața fiind vorba întotdeauna de ea sau întotdeauna purtând păcatele noastre tocmai atunci când le-a fost luat tot odată cu plânsul lor departe de sfânta goliciune a cuvintelor încă mai cred tot ce credeau ei zi după zi același gând și acel sentiment aderent încă par a fi și nu-s după nu mai poate fi nicio durere la fel de mare ca cea a pierderii lor nimic-nimic   Eli Gîlcescu 13 mai 2025

a cest poem de a c u m 12 ani, nu ș tiu de c e  am simțit nevoia să rescriu   timpul din noi nevăzut, neștiut, ascuns uneori trișând umilind pervers siluind cu temei adevărul trucat într-un joc ireal pipăit de poveri și momeli   mai mulți dumnezei,   Doamne, iartă acest timp de iudei!   Eli Gîlcescu 10.05.2013

Contemplând vinovat  tăcerea aproapelui, nu aud  cuvintele sunt bine, sunt foarte bine  așa, nu mai au nimic de chinuit   Eli Gîlcescu Târgu Jiu, 8.05.2025