Două solilocvii ale sufletului

Despre întuneric și lumină 

În universul poetic, uneori cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima zbuciumul și liniștea deopotrivă. Aceste două poeme — „Dintr-un solilocviu amar” și „O bucurie târzie” — sunt, fiecare în felul său, o călătorie în adâncurile unui suflet care caută să înțeleagă durerea, absența și, în cele din urmă, să găsească o lumină discretă în mijlocul tăcerii.

Primul poem ne aduce aproape de acea durere comună, încărcată de amintiri și greutăți vechi, dar care nu cedează definitiv. Al doilea ne invită să respirăm o tristețe mai subtilă, în care bucuria vine târziu, sfâșiată de singurătate, dar încă prezentă. (ChatGPT)

Dintr-un solilocviu amar

Gânduri chinuite, de neexprimat –
un sentiment sfâșietor
de absență
fără să mă pierd cu totul
când nu am nimic de împărțit

dincolo de vise, înroșind de rușini
gânduri ascunse, îndoieli
într-un acum ca și atunci
aceeași durere pentru toți

nu cea lăsată de strămoși
odată cu pădurea răvășită și pământul nătâng
până mă voi pierde

când nu am nimic de împărțit

Eli Gîlcescu

29.05.2025

Și după întuneric, o urmă de lumină —

O bucurie târzie

se-ntinde lent,
sfâșiată de tăceri

izbite lăuntric
de gânduri
ce atrag alt gând,
suspiciuni, uneori –

doar mai puțină milă,
mai puțini prieteni,
mai multe scuze stupide,
mai mult timp de tăcut.

Eli Gîlcescu

29.05.2025

Comentarii

  1. Eli1 iunie 2025 la 13:37

    Camelia Iuliana Radu: un moment al durerii și al reconstituirii unui prezent străin, dureros,
    acel moment în care, deodată, lumea pare diferită de tot ce știam…
    bine prins, bine sugerat,
    în tonul existențialist, care dorește cu luciditate să înțeleagă ce se întâmplă

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un poem (ne)fericit

Nu dorm. Citesc... despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni – un suflet, fără să-și fi dat voie, fără să fi știut cât doare să ajungă la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața, vine pe tăcute, dincolo de poveste, aprinde – măcar în gând – o lumânare de veghe pentru speranță, o pun(t)e între două tăceri, între două suflete care se recunosc într-o atingere blândă – nu-i nevoie de mai mult. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Poemul umbrelor. Zăvorâri

  Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat. Am dat de necazul ochilor, de durerea pământului, de largul necuprins de afară, de prea strâmtul din mine. Zilele mă înspăimântă – ca un blestem s-a îngustat cerul, porțile s-au zăvorât, lumina nu mai cade peste grădini. M-au închis de jur împrejur. Cine să-i mustre, cine să-i judece? Mai aprigi decât hienele însetate – pe ziduri e scris cu sânge: „Domni de domnii” și întuneric de neînțeles. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Nucul în sărbători

Imagine
Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc. Un cântec în absență n-a mai așteptat ploaia de vară – cum o făcea de obicei, cu frunzele întinse ca niște palme îndreptate spre cer, ca și cum ar fi vrut să ne țină pe toți acolo, strâns, într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea – împotriva îndoielii n-avea cum să fie liniștit, nici cu toamna care venea prea devreme, cu furie îi mușca din rădăcini cântecul mereu același, mai cu suflet decât sufletul meu, mai de vară decât vara însăși uneori, printre ierburi, îl simt și acum, cu trupul gol – ca o prezență uitată de timp.   fără economie de duioșie, respiră în locul meu, adie, mai cu miez decât orice cuvânt – fără sprijin, fără căd...
Citiți mai multe