Revelații când minunile întind mâna

Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc. Un cântec în absență n-a mai așteptat ploaia de vară – cum o făcea de obicei, cu frunzele întinse ca niște palme îndreptate spre cer, ca și cum ar fi vrut să ne țină pe toți acolo, strâns, într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea – împotriva îndoielii n-avea cum să fie liniștit, nici cu toamna care venea prea devreme, cu furie îi mușca din rădăcini cântecul mereu același, mai cu suflet decât sufletul meu, mai de vară decât vara însăși uneori, printre ierburi, îl simt și acum, cu trupul gol – ca o prezență uitată de timp.   fără economie de duioșie, respiră în locul meu, adie, mai cu miez decât orice cuvânt – fără sprijin, fără căd...

  Ar fi vrut să fie o culme mereu mai aproape de pădurea lui (chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină) de foșnetul somnoros – țărână pietrificată dincolo de zare să poată uita ce îl încătușase atât de cenușiu și de trist iar eu am obosit de zborul lui și nu știu de ce nu mă mai satur așteptându-l   Eli Gîlcescu

(rescris –  2025) Între cer și pământ este el — cu trupul încordat spre înalt, cu privirea întinsă peste coline, ca și cum zările ar putea fi cuprinse într-o clipă de liniște. Nu fuge. Nici nu visează cu ochii închiși. Doar urcă. Cu vântul în spate, cu cerul în piept, cu gestul acela vechi — o cruce făcută mai mult din amintire decât din frică. Parapanta îl prinde, îl ridică, și pentru câteva secunde, tăcerea lumii îl ține în loc, ca o promisiune fără cuvinte. Pământul se face mic, dar nu dispare. Rămâne acolo, verde și cald, ca un început uitat pe care nu-l mai întrebi de ce a fost. Sus, printre fire de vânt și fâșii de nori, nu caută zei. Caută numai o privire înapoi fără regret. Iar când revine, nu aduce cu el nici vântul, nici cerul, ci tăcerea dintre ele — o comoară care nu se vede, dar care rămâne. Eli Gîlcescu

Nu dorm. Citesc... despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni – un suflet, fără să-și fi dat voie, fără să fi știut cât doare să ajungă la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața, vine pe tăcute, dincolo de poveste, aprinde – măcar în gând – o lumânare de veghe pentru speranță, o pun(t)e între două tăceri, între două suflete care se recunosc într-o atingere blândă – nu-i nevoie de mai mult. Eli Gîlcescu

Cu urme de dor pe frunte, o tăcere largă, fără pereche, hrănea cu sudoare anul întâi de minune cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară, într-un joc numai al nostru, fără pretenția unor congratulări la vedere sau la întrecere cu păsările cerului și rațele pinguin, cu pisoii vioi, cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji, când ne adunam cântecele și poveștile lăsate pe leagănul copilăriei.   Cât de mult trebuie să te bucuri, numai gândindu-mă, îmi găsesc refugiul în clipele mele, buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță, de nori mari, grei, gata să mă strivească.   Încă te văd. Te aud.   Chiar dacă timpul m-a oprit. Să rătăcesc, căutându-te în fiecare an de minune.   Eli Gîlcescu 15 iulie 2025

A plecat în liniște un poet adevărat, cu inima strânsă în versuri și mâna întinsă cu discreție, așa cum dăruia: fără să aștepte nimic înapoi. Știa să mulțumească frumos, simplu, cu o noblețe rară pe care doar cei care au iubit cuvintele în tăcere o mai cunosc. „ Poate că totul se va sfârși ” – scria el într-un poem care ne rămâne ca o fereastră deschisă spre ceea ce nu se sfârșește niciodată: aducerea-aminte. Va fi înmormântat la Cârțișoara, alături de părinți, iar pădurile de munte îi vor ține loc de bibliotecă cerească. Dumnezeu să-l odihnească în lumină, printre stelele acelea care nu se sting niciodată. Eli Gîlcescu 14 iulie 2025

Există poezii care nu poartă titlu pentru că nu vor să se impună. Ele doar vin. Se așază ușor, la marginea unei aduceri-aminte, cu pași simpli, ca ai unei femei care a știut întotdeauna să fie acolo fără să deranjeze. Aceasta este poezia simplității. Nu se scrie ca să rămână, ci pentru că a rămas deja — într-o voce caldă, într-un gest firesc, într-un adevăr rostit fără zgomot. Poezia simplității nu cere titlu. Ea se recunoaște dintr-o atingere. Simplitate cu Ileana Vulpescu Eli Gîlcescu

între cer și pământ, neștiind de sine, dansează în zbor, pentru o clipă, doar vântul – atât de puțin supus, iute la mânie, uneori amenințător – îl prinde, îl ridică, mai aproape de nori. pentru câteva secunde, îl ține în loc, ca o promisiune fără cuvinte. pământul se face mic. nu dispare. rămâne verde și cald, ca un început uitat în aceeași lume de basm, fără nicio legătură cu cea în care trăia, cu pașii neschimbați și mâna ușor tremurată. o privire în jur – o secundă incredibilă, palpitantă, plină de mister și umbre furișe, care nu se vede, dar care rămâne un cod nu pentru privire, ci pentru un gând pe care nu-l poate rosti nici vântul, nici cerul – doar tăcerea dintre ele, solemnă, profundă. Eli Gîlcescu

Vreau să știi ce zi e aceasta – o zi în care aud arșița cum desfundă pământul neîmpăcat. Îmi alungă tăcerile între rugăciuni rostite în grabă ori prea târziu pentru a-mi aminti un rău mai rău decât răul din mine, cocoțat pe umăr – parcă aș căra moartea ta, mamă. Și nu cere socoteală aici, poate dincolo am de învățat ce mi se poate întâmpla – știință, neștiință, superstiții, vedenii – pentru tine, doar vis. Știai dinainte să îmbraci moartea în alb, cu o nuntire a sufletului în sfântă simplitate. Vreau să știu ce zi e aceasta… sau mai bine mă pierd în ea – înainte de a-mi fi luată.   Eli Gîlcescu 3 iulie 2025

(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer) Aveam inima cât un purice azi. Să deschid? Să nu deschid? S-a deschis. Și am citit: „ Un poem care mă atinge. ” Și m-ai atins. Nu doar cu un cuvânt, ci cu acea lumină a durerii transmise de la bunici, de la părinți, Toți îngândurați, dar cu ochii larg deschiși între două tăceri Mi-ai citit versurile. Nu o dată. Le-ai auzit. Le-ai înțeles. Pentru că știi ce înseamnă o carte și ții la poezie. Fie ea și „Sărăcie de noi”. (Ura! Like!) Dar nicidecum sărăcie de tine. Elisabeta Gîlcescu