Aliterații
In memoriam
Ca o umbră care înghite aerul,
uneori, aspru,
vântul vine, biciuie grădinile
fără apărare, fără reflexe.
(nepoetic, știu.)
Totul încasează — piatra, carnea,
și nu știu ce fel de durere
se mai rostogolește
peste…
Un cântec vechi – pierdut,
poate cel mai drag.
Ca un blestem bântuind brutal
în golul lăsat de uitare.
A fost momentul, da –
prielnic, rar.
Și l-am trecut cu vederea,
de dragul altor nimicuri
trecătoare.
La naiba cu ele, cine să le țină evidența,
chiar dacă pândesc,
sau s-ar regăsi iar pierzându-ne
după...
o altă sălbatică slăbiciune
sub constelația urii,
care nu e a mea
Eli Gîlcescu
Târgu Jiu, 25.05.2025
Comentarii
Trimiteți un comentariu