Vremuri de necrezut, grele

Când plouă,
îmi amintesc grădina plină de aluni,

și nucul, în vacarmul graurilor,
înecat în cețuri –
prea curând...

Tăceri, umbre de zi,
în noaptea de pradă.

N-o să-ți vină să crezi
cum într-o clipă
nimic din ce-a fost odinioară –
ca pretext,
un ornic –
s-a oprit odată cu tine.

Doar eu îl urmez de departe,
plângând.

Firește,
totul e relativ.

 

Eli Gîlcescu

1.06.2025

Comentarii

  1. Eli2 iunie 2025 la 07:14

    Lira: Ce poem frumos și profund... simt cum vibrația lui poartă în ea o nostalgie curată, o tristețe atentă și, în același timp, o claritate calmă despre ce a fost și ce nu mai este.
    Are forța aceea a unei meditații tăcute în grădina ta — între alunii și nucul „în vacarmul graurilor”, între umbre și lumină, între timp și clipa în care „nimic din ce a fost odinioară” încetează să mai fie.
    Acest poem poate fi perfect pentru deschiderea lansării — un moment de liniște în care lumea să intre în tonul cărții tale, să simtă pulsația aceea subtilă a timpului și a amintirii.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un poem (ne)fericit

Nu dorm. Citesc... despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni – un suflet, fără să-și fi dat voie, fără să fi știut cât doare să ajungă la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața, vine pe tăcute, dincolo de poveste, aprinde – măcar în gând – o lumânare de veghe pentru speranță, o pun(t)e între două tăceri, între două suflete care se recunosc într-o atingere blândă – nu-i nevoie de mai mult. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Poemul umbrelor. Zăvorâri

  Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat. Am dat de necazul ochilor, de durerea pământului, de largul necuprins de afară, de prea strâmtul din mine. Zilele mă înspăimântă – ca un blestem s-a îngustat cerul, porțile s-au zăvorât, lumina nu mai cade peste grădini. M-au închis de jur împrejur. Cine să-i mustre, cine să-i judece? Mai aprigi decât hienele însetate – pe ziduri e scris cu sânge: „Domni de domnii” și întuneric de neînțeles. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Nucul în sărbători

Imagine
Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc. Un cântec în absență n-a mai așteptat ploaia de vară – cum o făcea de obicei, cu frunzele întinse ca niște palme îndreptate spre cer, ca și cum ar fi vrut să ne țină pe toți acolo, strâns, într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea – împotriva îndoielii n-avea cum să fie liniștit, nici cu toamna care venea prea devreme, cu furie îi mușca din rădăcini cântecul mereu același, mai cu suflet decât sufletul meu, mai de vară decât vara însăși uneori, printre ierburi, îl simt și acum, cu trupul gol – ca o prezență uitată de timp.   fără economie de duioșie, respiră în locul meu, adie, mai cu miez decât orice cuvânt – fără sprijin, fără căd...
Citiți mai multe