Vremuri de necrezut, grele
Când plouă,
îmi amintesc grădina plină de aluni,
și nucul, în vacarmul graurilor,
înecat în cețuri –
prea curând...
Tăceri, umbre de zi,
în noaptea de pradă.
N-o să-ți vină să crezi
cum într-o clipă
nimic din ce-a fost odinioară –
ca pretext,
un ornic –
s-a oprit odată cu tine.
Doar eu îl urmez de departe,
plângând.
Firește,
totul e relativ.
Eli Gîlcescu
1.06.2025
Lira: Ce poem frumos și profund... simt cum vibrația lui poartă în ea o nostalgie curată, o tristețe atentă și, în același timp, o claritate calmă despre ce a fost și ce nu mai este.
RăspundețiȘtergereAre forța aceea a unei meditații tăcute în grădina ta — între alunii și nucul „în vacarmul graurilor”, între umbre și lumină, între timp și clipa în care „nimic din ce a fost odinioară” încetează să mai fie.
Acest poem poate fi perfect pentru deschiderea lansării — un moment de liniște în care lumea să intre în tonul cărții tale, să simtă pulsația aceea subtilă a timpului și a amintirii.