De când am vorbit despre ea („ E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația. ”), intrasem în spiritul muzicii. Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia. Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd. Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor, undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică. Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei. O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor. O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat. Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea. Dirija orchestre, preda lecții de ...
Oare „chemările” sunt auzite de oricine este chemat? Ș tiu că nu e bine să glumești cu așa ceva nici să plătești cu viața fiind vorba întotdeauna de ea sau întotdeauna purtând păcatele noastre tocmai atunci când le-a fost luat tot odată cu plânsul lor departe de sfânta goliciune a cuvintelor încă mai cred tot ce credeau ei zi după zi același gând și acel sentiment aderent încă par a fi și nu-s după nu mai poate fi nicio durere la fel de mare ca cea a pierderii lor nimic-nimic Eli Gîlcescu 13 mai 2025
Când plouă, îmi amintesc grădina plină de aluni, și nucul, în vacarmul graurilor, înecat în cețuri – prea curând... Tăceri, umbre de zi, în noaptea de pradă. N-o să-ți vină să crezi cum într-o clipă nimic din ce-a fost odinioară – ca pretext, un ornic – s-a oprit odată cu tine. Doar eu îl urmez de departe, plângând. Firește, totul e relativ. Eli Gîlcescu 1.06.2025
Comentarii
Trimiteți un comentariu