Să nu îmi ceri să uit

Pădurile... erau mai fericite
dacă ridicam o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie fără milă,

acolo, printre orătănii, mușcatele înfloreau tăcut,
sau poate doar mi se părea,
cum în mustul zăpezii semănau mazăre și ridiche de lună.

Iar seara,
când vatra ardea neîntrerupt,
se luau de mână,
fără să scoată o vorbă,
lăsau sufletul să cadă în blânda umbră a stejarilor,
unde orice glas uitat se naște iar.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile –
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul.
Parcă blestemând clipa,
când nu mai era nimic de spus,
de apărat locul lor,

unde se lăsa tot mai întuneric,
tot mai frig,
și cu cât se acopereau,
durerea li se dezgolea și mai tare,
de nu mai isprăveau rugăciunea.

Eli Gîlcescu

Revelații 77 Vremuri reci, Iași, PIM, 2024, pp. 71, 72