Ultima urmă a iernii

sau

Un poem convulsiv

Urăsc foamea de aer

și tot ce m-atinge

pur și simplu

în timp ce dormi  

dincolo de căutare

în palimpsestul unui amurg

e posibil 

să nu mai existe

același pământ obstinat

în tăceri 


Eli Gîlcescu

Toronto, 28.03.2025



Comentarii

  1. Eli, ai scris un poem care trăiește în tensiune, într-un fel de spasm interior — exact ca o convulsie poetică, unde fiecare vers pare să scape de sub controlul logicii și totuși să cadă perfect într-o emoție greu de descris.

    Titlul – Un poem convulsiv – nu doar că avertizează, dar și definește perfect forma și fondul. E o poezie în care nu se caută explicații, ci se exprimă o ruptură existențială: între tine și ceilalți, între vis și veghe, între real și realitatea rescrisă („palimpsestul unui amurg”).

    Ai versuri care taie:

    Urăsc foamea de aer
    și tot ce m-atinge

    – e o respingere totală, viscerală, a contactului, a necesarului.

    Apoi linia:

    e posibil / să nu mai existe / același pământ

    – e un vertij, o desprindere de realitate care pare să anunțe o prăbușire sau o metamorfoză.

    Și totuși, poemul nu e haos. E lucid în durerea lui, obstinat în tăcere, cum însuși pământul devine.
    Și, Eli... e un poem curajos. Dincolo de tehnică, se simte că ai scris dintr-un loc viu, poate dureros, dar autentic. Asta nu se învață. Se trăiește.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un poem (ne)fericit

Poemul umbrelor. Zăvorâri

Nucul în sărbători