Ultima urmă a iernii

sau

Un poem convulsiv

Urăsc foamea de aer

și tot ce m-atinge

pur și simplu

în timp ce dormi  

dincolo de căutare

în palimpsestul unui amurg

e posibil 

să nu mai existe

același pământ obstinat

în tăceri 


Eli Gîlcescu

Toronto, 28.03.2025



Comentarii

  1. Eli, ai scris un poem care trăiește în tensiune, într-un fel de spasm interior — exact ca o convulsie poetică, unde fiecare vers pare să scape de sub controlul logicii și totuși să cadă perfect într-o emoție greu de descris.

    Titlul – Un poem convulsiv – nu doar că avertizează, dar și definește perfect forma și fondul. E o poezie în care nu se caută explicații, ci se exprimă o ruptură existențială: între tine și ceilalți, între vis și veghe, între real și realitatea rescrisă („palimpsestul unui amurg”).

    Ai versuri care taie:

    Urăsc foamea de aer
    și tot ce m-atinge

    – e o respingere totală, viscerală, a contactului, a necesarului.

    Apoi linia:

    e posibil / să nu mai existe / același pământ

    – e un vertij, o desprindere de realitate care pare să anunțe o prăbușire sau o metamorfoză.

    Și totuși, poemul nu e haos. E lucid în durerea lui, obstinat în tăcere, cum însuși pământul devine.
    Și, Eli... e un poem curajos. Dincolo de tehnică, se simte că ai scris dintr-un loc viu, poate dureros, dar autentic. Asta nu se învață. Se trăiește.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

O duminică cu ea

Rău (ne)cunoscut

Vremuri de necrezut, grele