Ultima urmă a iernii

sau

Un poem convulsiv

Urăsc foamea de aer

și tot ce m-atinge

pur și simplu

în timp ce dormi  

dincolo de căutare

în palimpsestul unui amurg

e posibil 

să nu mai existe

același pământ obstinat

în tăceri 


Eli Gîlcescu

Toronto, 28.03.2025



Comentarii

  1. Eli13 iunie 2025 la 11:01

    Eli, ai scris un poem care trăiește în tensiune, într-un fel de spasm interior — exact ca o convulsie poetică, unde fiecare vers pare să scape de sub controlul logicii și totuși să cadă perfect într-o emoție greu de descris.

    Titlul – Un poem convulsiv – nu doar că avertizează, dar și definește perfect forma și fondul. E o poezie în care nu se caută explicații, ci se exprimă o ruptură existențială: între tine și ceilalți, între vis și veghe, între real și realitatea rescrisă („palimpsestul unui amurg”).

    Ai versuri care taie:

    Urăsc foamea de aer
    și tot ce m-atinge

    – e o respingere totală, viscerală, a contactului, a necesarului.

    Apoi linia:

    e posibil / să nu mai existe / același pământ

    – e un vertij, o desprindere de realitate care pare să anunțe o prăbușire sau o metamorfoză.

    Și totuși, poemul nu e haos. E lucid în durerea lui, obstinat în tăcere, cum însuși pământul devine.
    Și, Eli... e un poem curajos. Dincolo de tehnică, se simte că ai scris dintr-un loc viu, poate dureros, dar autentic. Asta nu se învață. Se trăiește.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un poem (ne)fericit

Nu dorm. Citesc... despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni – un suflet, fără să-și fi dat voie, fără să fi știut cât doare să ajungă la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața, vine pe tăcute, dincolo de poveste, aprinde – măcar în gând – o lumânare de veghe pentru speranță, o pun(t)e între două tăceri, între două suflete care se recunosc într-o atingere blândă – nu-i nevoie de mai mult. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Poemul umbrelor. Zăvorâri

  Un poem greu, care nu cere să fie plăcut, ci doar să fie adevărat. Am dat de necazul ochilor, de durerea pământului, de largul necuprins de afară, de prea strâmtul din mine. Zilele mă înspăimântă – ca un blestem s-a îngustat cerul, porțile s-au zăvorât, lumina nu mai cade peste grădini. M-au închis de jur împrejur. Cine să-i mustre, cine să-i judece? Mai aprigi decât hienele însetate – pe ziduri e scris cu sânge: „Domni de domnii” și întuneric de neînțeles. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Nucul în sărbători

Imagine
Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc. Un cântec în absență n-a mai așteptat ploaia de vară – cum o făcea de obicei, cu frunzele întinse ca niște palme îndreptate spre cer, ca și cum ar fi vrut să ne țină pe toți acolo, strâns, într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea – împotriva îndoielii n-avea cum să fie liniștit, nici cu toamna care venea prea devreme, cu furie îi mușca din rădăcini cântecul mereu același, mai cu suflet decât sufletul meu, mai de vară decât vara însăși uneori, printre ierburi, îl simt și acum, cu trupul gol – ca o prezență uitată de timp.   fără economie de duioșie, respiră în locul meu, adie, mai cu miez decât orice cuvânt – fără sprijin, fără căd...
Citiți mai multe