Vremuri neprevăzute

În jurul meu

întuneric.

Bâjbâind. Cu milă.

Cerul și pământul

m-au ținut în viață.

Și plânsul meu. Storcit.

De departe.

 

Eli Gîlcescu

Burlington, 23 apr. 25


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un poem (ne)fericit

Nu dorm. Citesc... despre o pierdere al cărei preț nu-l știe nimeni – un suflet, fără să-și fi dat voie, fără să fi știut cât doare să ajungă la capătul unei născociri care seamănă prea mult cu viața, vine pe tăcute, dincolo de poveste, aprinde – măcar în gând – o lumânare de veghe pentru speranță, o pun(t)e între două tăceri, între două suflete care se recunosc într-o atingere blândă – nu-i nevoie de mai mult. Eli Gîlcescu
Citiți mai multe

Parcă ar fi ziua aceea de minune

Cu urme de dor pe frunte, o tăcere largă, fără pereche, hrănea cu sudoare anul întâi de minune cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară, într-un joc numai al nostru, fără pretenția unor congratulări la vedere sau la întrecere cu păsările cerului și rațele pinguin, cu pisoii vioi, cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji, când ne adunam cântecele și poveștile lăsate pe leagănul copilăriei.   Cât de mult trebuie să te bucuri, numai gândindu-mă, îmi găsesc refugiul în clipele mele, buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță, de nori mari, grei, gata să mă strivească.   Încă te văd. Te aud.   Chiar dacă timpul m-a oprit. Să rătăcesc, căutându-te în fiecare an de minune.   Eli Gîlcescu 15 iulie 2025
Citiți mai multe

Nucul în sărbători

Imagine
Ce greu în asemenea vremuri toride fără el. Uneori, mi se pare că-l aud cum respiră în locul meu, fără să știu, și vântul printre... Știu că nu vei citi cu milă poemul... Cu greu a prins viață. Citește-l, te rog. Poate că-l vei ține de mână câteva clipe, răsfățându-l cu o atingere tandră și un zâmbet. Mulțumesc. Un cântec în absență n-a mai așteptat ploaia de vară – cum o făcea de obicei, cu frunzele întinse ca niște palme îndreptate spre cer, ca și cum ar fi vrut să ne țină pe toți acolo, strâns, într-o sărbătoare care nu se mai sfârșea – împotriva îndoielii n-avea cum să fie liniștit, nici cu toamna care venea prea devreme, cu furie îi mușca din rădăcini cântecul mereu același, mai cu suflet decât sufletul meu, mai de vară decât vara însăși uneori, printre ierburi, îl simt și acum, cu trupul gol – ca o prezență uitată de timp.   fără economie de duioșie, respiră în locul meu, adie, mai cu miez decât orice cuvânt – fără sprijin, fără căd...
Citiți mai multe